Recuperarea tardivă în accidentul vascular cerebral

Accidentul vascular cerebral (AVC), fie ischemic sau hemoragic, lasă în urmă, cel mai adesea, sechele atât în planul motricității cât și în cel al funcțiilor neurocognitive (afectând mai ales vorbirea și memoria). Pacienții care au trecut printr-o astfel de boală (și rudele lor apropiate) se luptă cu consecințele ei, știu că tragedie nu este un cuvant prea mare pentru a descrie gradul sever în care această boală le-a afectat calitatea vieții. Cu atât mai mult cu cât, în ultimele decenii, AVC apare la vârste tot mai tinere, afectând populația activă din punct de vedere profesional dar și cu responsabilități în cadrul familiei (părinți ce au copii încă în întreținere). Cauzele principale care au determinat reducerea vârstei de apariției a AVC sunt:

• Modificarea dietei și a stilului de viață, în sensul unui exces alimentar frecvent în țările dezvoltate economic și a reducerii semnificative a efortului fizic cotidian, grație tehnologizării excesive atât în zona profesională (prea puține profesii mai implică în acest moment efort fizic) cât și în zona casnică;
• Obezitatea endemică în țările dezvoltate economic, cu toate patologiile asociate acesteia: hipertensiunea arterială, diabetul zaharat, ateroscleroza sistemică precoce ca și cauză pentru infarctul de miocard, arteriopatiile membrelor inferioare și, bineînțeles, AVC.

Recuperarea neuromotorie și neurocognitivă trebuie începută foarte precoce după stabilizarea pacientului, șansele de recuperare fiind maxime în primele 30 zile post accident, cu progrese ceva mai lente până la 3 luni, uneori până la 6 luni. Procedurile utilizate clasic pentru recuperarea acestor pacienți sunt fizioterapia, kinetoterapia, masajul și logopedia.

Și totuși, există încă o terapie care a dovedit prin rezultate și studii științifice serioase, că poate aduce un real beneficiu pacienților aflați în acesta situație: oxigenoterapia hiperbară. De peste 10 ani s-a demonstrat că două dintre efectele importante ale acestei terapii sunt neuroplasticitatea (regenerarea celulei nervoase) și angiogeneza (formarea de noi capilare sanguine). Pacienții pot beneficia de oxigenoterapie hiperbară tocmai în stadiile tardive post AVC, (după 6 luni până la 3 ani, conform studiilor) când celelalte terapii enumerate și-au atins maximum de potențial iar pacienții nu mai înregistrează progrese în recuperare. Țintă terapiei hiperbare o reprezintă zona de țesut cerebral din vecinătatea celei implicate în AVC care deși nu este afectată morfologic este inertă din punct de vedere funcțional deoarece, prin alterarea circulației, aceste regiuni nu au primit cantitatea corectă de oxigen pentru funcționare și au intrat în stare de “hibernare”.

Efectele la nivelul țesutului cerebral declanșate de oxigenoterapia hiperbara în cazul sechelelor AVC sunt :

• Neuroplasticitatea – regenerarea celulelor nervoase, atât înplan morfologic cât și în plan funcțional (aspect demonstrat prin tehnică tomografică SPECT);
• Angiogeneza – formarea de noi capilare sanguine în zona cerebrală afectată de AVC (demonstrateprin angioCT);
• Crearea de noi sinapse neuronale.

Efectele benefice, dovedite în studii, declanșate înplan clinic de terapia hiperbară sunt:

• în planul motricității și al coordonării motorii:
• în planul funcțiilor neurocognitive (pacienții prezintă ameliorarea vorbirii, memoriei, somnului);
• în planul activităților cotidiene de auto îngrijire (scorul ADL);
• ameliorarea semnificativă a calității vieții.

Vorbim despre o terapie care folosește un element din natură, oxigenul, indispensabil vieții, fără reacții adverse, cu studii științifice serioase în spate și, din păcate, atât de puțîn cunoscută și utilizată în recuperarea pacienților neurologici.

Articol inspirat de studiile Profesorului Shai Efrati, medic internist și nefrolog, profesor la Universitatea din Tel Aviv, Director al Centrului de Medicină Hiperbară de pe lângă Universitatea din Tel Aviv.